M-am gandit ca poate ar fi bine sa ne povestim unii altora experientele din spitalele in care am fost cu copiii, internati sau in tratament ambulatoriu (m-au mai intrebat unii-altii si am impresia ca e un subiect ce ar interesa pe multi).
Puteti contribui si cei care ati fost internati si aveti peste 18 ani, pana la urma conteaza sa stie cat mai multi cum e cu internarea in diverse locuri, in ce masura le poate fi de ajutor in cazul in care situatia o impune.

Noi am fost in tratament ambulatoriu la spitalul Obregia din Bucuresti, la sectia 5 de pediatrie la d-na doctor Ciobanu (deci pentru cei sub 18 ani), asa ca nu pot descrie cum e o internare de lunga durata, zi/noapte (asa ca o relatare de genul asta ar fi bine-venita, cu bune si cu rele). Deci am fost o perioada internati de zi (cred ca asa se numeste), timp de cateva luni.
Internarea propriu-zisa, cu facutul actelor, necesita rabdare, pentru ca nu se face in sectie, e nevoie de alergat cu actele in mana dintr-o cladire in alta, si daca nimeriti o zi friguroasa si ploioasa, ca noi, si mai e si aglomerat... luati un calmant
Am fost la spital pentru psihoterapie, pentru ajustarile medicatiei, regulat, si pentru mesele de pranz, ocazional. Dar am cunoscut mai multe familii care au avut copiii internati timp de cateva saptamani in sectie si i-am vizitat de multe ori in spital, am stat cu ei la mese si la discutii (parinti cu parinti si copii cu copii).
La Obregia, sectia pentru copii, sunt remarcabil de bine pregatiti pentru tratamentul unei boli de alimentatie, avand in vedere ca este vorba de un spital de stat. Dimineata este extrem de aglomerat, de aceea ne-am prins repede ca e mai bine sa discutam cu d-na Ciobanu si sa venim pentru psihoterapie dupa ora 14, conveneam impreuna de comun acord in ce zile (la inceput am venit de 2 ori pe saptamana, timp de vreo 2-3 luni, apoi cate o data pe saptamana... timp de vreo jumatate de an, si apoi cand am mai simtit nevoia). Dar noi am continuat sa venim de cate ori am fost chemati ca sa discutam, cum spuneam, si cu alte familii, si cu alti copii/adolescenti care au fost internati in sectie, de-a lungul timpului, pana in ziua de azi, pentru ca am constatat ca ajutorul acordat si altora consolideaza si valideaza progresele noastre.
Dar sa revin la conditiile din Obregia, sectia pediatrica.
Saloanele sunt foarte micute, dar extrem de curate, modernizate, cu acele mici "dotari" ce diferentiaza saloanele de copii: zugraveala colorata si cearsafuri pentru copii . Si, mai ales, exista rezerve de o persoana, in care de obicei sta si mama (in cazul in care se interneaza cu copilul) - asta este iarasi foarte bine si este un mare PLUS!
Se face psihoterapie de cate ori se decide ca e nevoie (ceea ce e foarte-foarte bine), exista o sala de mese la care se supravegheaza felul in care decurg mesele copiilor (unele supraveghetoare sunt mai atente si mai bine antrenate, altele sunt mai putin... aici e de imbunatatit, cel putin pe vremea noastra asa era, acum nu mai stiu cum e, dar chiar o sa incerc sa ma intersez). Meniurile sunt standard si nu neaparat ajustate special pentru cei cu boli de alimentatie, dar exista o mare deschidere pentru ca parintii sa poata face ajustarile necesare cu resurse proprii: li se spune ce ar mai fi necesar (de pilda unii parinti am vazut ca mai aduceau pulpe de pui ca sa mareasca continutul proteic, altora li s-a recomandat sa aduca bauturi proteice, din acelea pentru sportivi, sau alte astfel de solutii pentru marirea continutului proteic al meselor), se pot aduce condimente de acasa (asta era o mare plangere din partea Ritei, cel putin, ca nu sunt prea gustoase mancarurile... dar cred ca sunteti de acord cu mine ca un pic de sare nu e o problema de adaugat - asa sunt in general mancarurile de spital, mai putin sarate, ca sa corespunda tuturor necesitatilor posibile). Dar, dupa cum bine stiti, nu asta era problema cea mai dificil de depasit (continutul meselor), ci faptul ca in general copilul nu vroia sa manance mai nimic, si aici am fost intotdeauna foarte recunoscatoare pentru ca mesele sunt supravegheate. Repet, uneori mai bine, alteori mai putin bine, dar intotdeauna se faceau progrese la mese.
O alta parte foarte buna este ca internarea se face pe ce perioada de timp e necesar pana cand se constata progrese semnificative facute de copil: progrese la mese (cuantificate in cresterea IMC-ului) si progrese in psihoterapie. Desi nu sunt aceleasi conditii ca intr-o clinica privata din strainatate sau dintr-un cabinet privat de psihoterapie, in spital totusi, prin intelegerea de care va spuneam mai sus in privinta orelor de terapie, s-a putut face o treaba foarte buna si in privinta psihoterapiei (noi am fost de cele mai multe ori la spital si uneori in particular - am facut numai cu d-na Ciobanu, pentru ca ne-am gandit sa nu schimbam, sa mergem inainte cu incredere ).
Ce nu stiu e daca se facea supravegherea copilului la toaleta - e foarte important si parintii care sunt internati cu copilul sunt sfatuiti sa faca ei asta (ca sa nu se dea posibilitatea copilului sa foloseasca vreo metoda de compensare: vomitat, laxative...).
Marele MINUS e ca sectia este folosita si pentru dezintoxicari, pentru tratarea dependentelor de droguri si pentru orice alte afectiuni psihice, deci nu numai pentru tratarea tulburarilor de alimentatie, ceea ce, in primele zile cel putin, e destul de deprimant, pentru ca: sunt zgomote destul de nelinistitoare de multe ori (tipete, vorbit tare...), unii dintre cei internati sunt mai agitati..., e aglomerat dimineata, toata lumea este extrem de ocupata pana pe la ora 14, cand faci psihoterapie mai baga capul cate o asistenta pe usa (din cauza asta doctorita mai inchidea usa... ). De aceea lucrul cel mai bun a fost deschiderea doctoritei catre un program elastic de psihoterapie, inclusiv sa venim in zilele de garda, cand era destul de liniste.
Cam asta imi aduc aminte acum, daca imi aduc aminte si alte lucruri am sa scriu atunci.
Stie cineva cum e si prin alte parti? Chiar si din strainatate, daca stiti, ar fi super.

Eu am stat in spital cu M. 3 saptamani si 4 zile.Am stat intr-o rezerva cu un pat, noptiera, chiuveta.Sotul mi-a adus un pat pliant inca din prima zi, deoarece eu am stiut ca la cat e M. de incapatanata si rezistenta psihic, mai repede de 4 saptamani nu iesim din spital.Patul il intindeam seara si dimineata la 7 il strangeam, pentru a nu deranja infirmierele care pe la 7 incepeau sa mature si sa spele pe jos.Exista 2 wc la capetele coridorului, si o incapere cu dus.Eu sunt o fire usor adaptabila si nu mi-a fost foarte greu sa ma adaptez.Programul in spital e urmatorul. ..la 7 si ceva infirmierele fac curat, la 8,30 se serveste masa, la 9 asistentele dau tratamentul, la 13 se serveste masa de amiaza, la 14,30 asistentele dau tratamentul, la 17,30 se da masa de seara, la 20,30 asistentele sau asistentii dau tratamentul.Pe parcursul sederii noastre acolo s-au perindat multi alti pacienti, ideea e ca toata lumea are nevoie de ajutor, nu avem voie sa judecam si sa interpretam nimic.Dumnezeu ni le da, noi le ducem.Ideea de baza e ca parinte trebuie sa aiba rabdare rabdare si iar rabdare. Practic dna dr incearca varianta de tratament care i se potriveste copilului vostru.M.in primele 2 saptamani nu a reactionat deloc la tratament, astfel incat varianta finala de tratament cu care am iesit din spital a fost cam a 5 a cred.Primele 8 zile M a stat la perfuzii deoarece a fost foarte deshidratata.La masa veneau si asistentele cu noi, insa M reactiona mai bine la mine decat la asistente, ea negocia orice portie de mancare, dar dupa aceea manca.Asistentele si asistentii sunt foarte draguti, empatici, poti intreba orice ca iti raspund. Dna dr Ciobanu e o draguta si foarte atenta, a vorbit zilnic cu noi, in week-end ne-a dat telefon sa vada cum suntem.Spitalul e spital dar tu ca parinte trebuie sa faci sederea acolo cat mai confortabila si sa fi un sprijin fizic si psihic permanent pentru copilul tau. Eu am dus internet, tableta.Spitalul are curte mare cu banci, se poate iesi afara. Nu stiu ce sa va mai spun, sper sa va faceti o imagine asupra a ceea ce inseamna experienta in spital.